click to enable zoom
Încărcare imobile...
Nu am găsit rezultate
mărește harta
Tip Hartă Roadmap Satellite Hybrid Terrain Locația mea Fullscreen Înapoi Înainte
Căutare în site
Căutare în site
we found 0 results
Your search results

O poveste din București

Posted by Vladescu Eliza on octombrie 10, 2019
| 0

Pe una dintre străduţele din centrul Bucureştiului, o casă ca multe altele îşi duce liniştită zilele. Nu are o statură impunătoare sau ornamente deosebite care să trezească interesul trecătorilor, aşa că toată lumea trece grăbită pe lângă ea, fără să o remarce. Dar ei nu îi pasă prea mult, pentru că după mai bine de jumătate de secol de suferinţă, şi-a regăsit sufletul.

Povestea ei este povestea atâtor case din Bucureşti şi din România, furate de un regim abuziv de la proprietarii de drept. Unele, ca şi aceasta, au avut norocul să se întoarcă în sânul familiei, chiar dacă la distanţă de una-două generaţii, şi să fie primenite ca să se bucure de o nouă tinereţe. Părintele ei este arhitectul român de origine franceză, Ernest Doneaud, un nume redescoperit relativ de curând în România.

Casa a primit viaţă între anul 1934, când colonelul Ioan Popescu, unul dintre ofiţerii de marcă ai armatei române, a stabilit că aici va fi căminul familiei sale şi anul 1937, când el, soţia lui, Florica, şi fiica lor, Marilena, i-au păşit pragul.

Familia Popescu

La acel moment, căsuţa era cum nu se poate mai mândră, căci arhitectul a plămădit-o după moda epocii, când curentul Art Deco era stăpânul necontestat în materie de urbanism. Chiar dacă are dimensiuni mici, fiind înzestrată doar cu demisol, parter şi un etaj, casa a fost împodobită de creatorul ei cu tot ceea ce îi trebuie ca să stea la loc de cinste printre suratele ei din perioada Art Deco: linie aerodinamică pe verticală şi orizontală, faţada de la stradă şi cea spre curte unite prin colţ poligonal marcat de ferestre, balcoane cu muchii rotunjite, bovindou pentru sera de iarnă, intrarea principală protejată de copertină, şiruri de ferestre aliniate pe ambele faţade şi două ferestre-hublou deasupra intrărilor dinspre curte. Iar deasupra tuturora tronează bara de antenă, aflată oarecum în spate şi puţin ascunsă privirii, veghind discret la lumea de dedesubt.

Asemenea unei ursitoare sârguincioase, artistul nu a uitat să dăruiască pentru creaţia sa simbolurile aducătoare de noroc şi belşug, plăsmuite din fier forjat în porţile şi uşile de acces şi la ferestrele de la demisol: linii în zig-zag, spirale şi semicercuri concentrice, amintind de soare şi razele lui, de fulger şi curcubeu. Şi toate stau sub domnia suverană a cifrei trei.

Familia Popescu nu a apucat să se aşeze aici aşa cum şi-ar fi dorit. Războiul a alungat visul Marilenei de a deveni medic, aşa că spaţiul de pe colţ, de la etaj, gândit ca o completare firească a biroului tatălui, aflat pe colţ la parter, nu şi-a împlinit menirea de a-i servi acesteia drept cabinet. Tot etajul a fost închiriat pentru locuire. Dar sfârşitul bătăliilor militare nu a fost şi sfârşitul necazurilor familiei. Anul 1951 a adus cu sine o părăsire dureroasă pentru trei generaţii, care s-au văzut nevoite să îşi ia rămas bun de la casă, fără speranţa de a mai reveni vreodată.

Şi totuşi, după 60 de ani, alţi membri ai familiei au trecut pragul casei părinteşti, scrutând cu durere rănile lăsate de timp şi de oameni nechibzuiţi. Din fericire, casa nu a avut de suferit schimbări la exterior, păstrându-şi aproape intacte faţadele şi majoritatea podoabelor originale de feronerie.

La interior, parterul şi-a păstrat chipul de odinioară, bucuros să dea la iveală organizarea spaţiilor aşa cum a lăsat-o Donead, pe cei 231 mp, cu sera în chip de coroană, păstrătoare a mozaicului original al podelei, în formă de tablă de şah, delimitată de restul casei prin cele două coloane, secondate de doi stâlpi canelaţi, după moda Art Deco, replicaţi în restul spaţiului de primire, conferindu-i acestuia supleţe şi unitate. Dacă sera este bijuteria, tavanul nu dezminte modernismul specific Art Deco, fiind dăruit cu rolul de luminator, prin valurile prevăzute cu scafe care adăpostesc neoane.

În faţa ei însă, pe latura dinspre curte, s-a ridicat un turn modern, dar fără suflet, care o obligă să îşi ţină ascunsă o parte a chipului şi o văduveşte de plăcerea de a fi admirată de oamenii de pe stradă. Totuși, s-ar putea ca în spatele pereţilor de sticlă ai turnulu să o scruteze ochi binevoitori, capabili să aprecieze eleganţa simplă a unei „doamne” aproape centenare, ivită pe lume în perioada de înflorire a Art Deco-ului bucureştean şi care îşi poartă cu demnitate povestea, într-un oraş aflat într-o continuă căutare a identităţii estetice.

Acest articol reprezintă strict opinia autoareo, Răcaru Mihaela, exprimată în cadrul concursului de texte de arhitectură cu tema „București: Modernism Art Deco”, lansat în luna octombrie 2018 de Asociația Igloo Habitat și Arhitectură.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Compară imobile

Înapoi